Originea și istoria icoanelor ortodoxe cu Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae, arhiepiscop de Myra din secolul al IV-lea, a devenit încă din veacurile următoare unul dintre cei mai venerați sfinți ai creștinătății răsăritene. Cultul său era deja bine stabilit în secolul al VI-lea, iar reprezentări ale sfântului au început să apară în acea perioadă. Cea mai veche icoană a Sfântului Nicolae care s-a păstrat datează din secolul al X-lea (pictată la Constantinopol) și se află la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. În timpul perioadei iconoclaste (sec. VIII-IX), multe icoane au fost distruse sau ascunse; tradiția consemnează că unele au fost aruncate în mare spre a fi salvate, așa cum s-a întâmplat cu o icoană a Sf. Nicolae păstrată ulterior la Mănăstirea athonită Stavronikita. După restabilirea cultului icoanelor, reprezentările Sfântului Nicolae s-au răspândit în întreg Imperiul Bizantin și în țările ortodoxe, el devenind nelipsit din programele iconografice bisericești.

Icoanele ortodoxe vechi îl prezintă pe Sf. Nicolae fie singur (bust sau întreg), fie înconjurat de scene din viața și minunile sale. În secolele XII-XIII apare formatul de „icoană-viață” (vita icon), cu portretul central al sfântului înconjurat de miniaturi care ilustrează episoadele definitorii ale sfințeniei sale. O asemenea icoană de la sfârșitul secolului al XII-lea, păstrată tot la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, îl arată pe Sf. Nicolae în bust mărit, în centru, iar pe chenarele din jur scene precum: nașterea sa (stând în picioare de mic în baie), hirotonia ca arhiereu, salvarea corăbierilor în furtună, miluirea fetelor sărace și alte minuni. Astfel de icoane „cu viața” evidențiază evlavia populară și statutul de mare făcător de minuni al sfântului în Evul Mediu.

Până în perioada târzie bizantină, iconografia Sfântului Nicolae ajunsese deja la un tipar stabil. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, renumitul iconar cretan Andreas Ritzos a realizat imagini ale sfântului care au devenit model pentru iconarii de mai târziu. Continuitatea este confirmată și de manualele de pictură bizantină precum Erminia lui Dionisie din Furna (sec. XVIII), care descriu aceeași înfățișare consacrată a sfântului. De altfel, credincioșii l-au considerat pe Sf. Nicolae un „arhetip” de ierarh și de sfânt făcător de minuni, astfel că în unele icoane medievale el apare figurat în mijlocul altor sfinți importanți, subliniindu-se prestigiul său în Biserica veche.

Cultul Sf. Nicolae s-a răspândit și în lumea slavă încă din secolele X-XI, odată cu creștinarea Rusiei kievene. Numeroase biserici medievale din Rusia îi sunt închinate, iar icoanele sale au cunoscut variații stilistice locale. În anul 1294, de pildă, s-a realizat la Novgorod o impozantă icoană a Sfântului Nicolae, înaltă de 184 cm, menționată chiar de cronicile vremii. Această icoană, păstrată astăzi la muzeul din Kremlinul Novgorodului, este considerată una dintre capodoperele artei ruse vechi. De-a lungul secolelor, iconografia rusă a păstrat tiparul bizantin al figurii sfântului, dar a adăugat uneori elemente proprii – de exemplu, icoana de tip „Sf. Nicolae de Mozhaisk”, populară în nordul Rusiei, îl înfățișează pe sfânt ținând o sabie și o bisericuță în mâini, ca simbol al apărării credincioșilor, conform unei tradiții locale.

În spațiul românesc, icoanele Sfântului Nicolae au urmat atât modelul bizantin, cât și influențele slavo-ruse în epoca medievală și post-bizantină. Sfântul Nicolae apare frecvent în pictura murală a bisericilor din Țările Române (de exemplu, în frescele exterioare de la Voroneț, Moldovița, Humor ș.a.). În Transilvania secolelor XVIII-XIX, odată cu dezvoltarea artei populare a icoanelor pe sticlă, reprezentarea Sf. Nicolae a căpătat un caracter naiv și decorativ: adesea este pictat frontal, binecuvântând, iar alături apar inserate scene din minunile sale. De pildă, într-o icoană pe sticlă de la muzeul din Sibiel, în stânga sfântului este reprezentat tatăl cu cele trei fiice pe care Nicolae le-a salvat, pe un fundal verde decorat cu flori roșii și draperii ornamentale. Astfel de icoane populare îmbină evlavia cu elemente de artă tradițională locală, demonstrând actualitatea cultului sfântului în toate păturile societății.

Simbolurile și elementele caracteristice ale sfântului în icoane

În toate reprezentările sale ortodoxe, Sfântul Nicolae apare ca un episcop înveșmântat și binecuvântând. Conform tradiției iconografice bizantine (transmisă de Erminia lui Dionisie din Furna), Sfântul Ierarh Nicolae este zugrăvit ca un bătrân cu aspect blajin: frunte înaltă (semn al înțelepciunii), chelie pronunțată (doar cu puțin păr alb pe creștet) și barbă albă, relativ scurtă și rotunjită. Privirea sa este pătrunzătoare, exprimând bunătate și fermitate duhovnicească. De regulă este reprezentat fără mitră episcopală pe cap (în tradiția greacă bizantină, ierarhii erau adesea redați cu capul descoperit, aureolat), accentul căzând pe trăsăturile feței sale senine.

Veșmintele sale sunt cele specifice episcopilor orientali: o mantie preoțească numită felonion (până la genunchi), peste care poartă omoforul alb cu cruci negre – stola lată care semnifică oile cele pierdute purtate pe umerii Bunului Păstor și, deci, rolul pastoral al arhiereului. Uneori veșmântul iconografic poate varia (în icoanele rusești mai noi sfântul apare și în sakkos sau purtând coroana arhierească), însă omoforul cu cruci rămâne invariabil, la fel ca Episcopia (Evanghelia) pe care o ține în mână. În mod obișnuit, Sf. Nicolae este pictat ținând în mâna stângă Sfânta Evanghelie strânsă la piept (uneori acoperită cu un șervet, semn de respect față de Cuvântul lui Dumnezeu) și binecuvântând cu mâna dreaptă ridicată. Gestul binecuvântării și cartea Evangheliei subliniază calitatea sa de arhiereu învățător al dreptei credințe.

În multe icoane, deasupra umerilor Sfântului Nicolae apar în miniatură Mântuitorul Iisus Hristos și Maica Domnului, într-un mic registru ceresc. Tradiția explică această iconografie printr-un episod din viața sfântului: la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), Nicolae l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie, fiind apoi pedepsit de ceilalți Părinți prin ridicarea însemnelor arhierești. Legenda spune însă că Hristos și Maica Domnului i s-au arătat în temniță, încredințându-i la loc Evanghelia și omoforul, ca mărturie că gestul său a fost din râvnă sfântă. De atunci, iconarii îl înfățișează adesea pe Nicolae având de-a dreapta sa pe Pruncul Hristos ținând Evanghelia, iar de-a stânga pe Maica Domnului întinzându-i omoforul, reconstituind vizual această confirmare cerească (se pot observa aceste figurine și în icoana sinaitică de mai sus, în colțurile superioare).

Ca atribute personale, Sf. Nicolae nu are simboluri exotice, însă unele obiecte sau gesturi din icoane trimit la minunile sale. De exemplu, cei trei saci sau bile de aur – binecunoscut simbol occidental al generozității sfântului – apar rareori în iconografia răsăriteană sub formă de punguțe cu aur, și atunci mai degrabă în scene narative (aruncate pe fereastră în casa fetelor sărace). În schimb, în tradiția rusă există icoane în care Sf. Nicolae este reprezentat ținând o sabie într-o mână și o biserică miniaturală în cealaltă. Această ipostază, numită Sf. Nicolae de la Mozhaisk, s-a răspândit după o minune prin care sfântul ar fi salvat cetatea Mozhaisk de invadatori; sabia semnifică apărarea credinței și înarmarea duhovnicească, iar biserica din mână arată rolul lui de ocrotitor al Bisericii și al comunităților creștine. Tot ca aluzie la ocrotirea credincioșilor, unele icoane îl arată stând în picioare pe un vas (corabie), calmând furtuna, sau salvând de la înec pe cei aflați pe mare – evocând miracolul potolirii mării învolburate de către Sf. Nicolae. În registrul inferior al multor icoane populare apar și copiii într-un butoi sau alți nevoiași, referințe la minunile sale de ocrotire a celor inocenți și săraci.

În ansamblu, simbolistica icoanelor Sfântului Nicolae accentuează milostenia, credința puternică și autoritatea blândă a ierarhului. Fața sa senină, gestul binecuvântării și prezența Evangheliei sugerează sfințenia dobândită prin iubire de aproapele și apărarea dreptei credințe. Elementele adiacente (Hristos și Maica Domnului, sabia, biserica, scenele de pe margini) completează portretul unui sfânt făcător de minuni, apărător al Ortodoxiei și al celor nedreptățiți, pe care poporul l-a prețuit ca pe un adevărat părinte spiritual.

Evoluția stilistică a icoanelor Sf. Nicolae de-a lungul timpului

Din punct de vedere stilistic, reprezentările Sfântului Nicolae au urmat evoluția generală a artei iconografice ortodoxe, de la rigiditatea hieratică a Bizanțului timpuriu la rafinamentul modelărilor de lumină din epoca post-bizantină. În icoanele bizantine medievale, figura sfântului era redată frontal sau ușor întoarsă trei-sferturi, cu desen precis și fond auriu plat, într-un stil solemn și abstractizat. Un exemplu îl constituie icoana de la Sinai (sec. X), unde trăsăturile feței sunt severe dar spiritualizate, conform canoanelor epocii. Ulterior, artiștii au început să introducă tot mai multă expresivitate și narațiune: icoanele-vita din sec. XII-XIII (menționate mai sus) combină stilul hieratic al portretului central cu miniaturi viu animate pe margini, creând un contrast dinamic între Chipul atemporal al sfântului și scenele pământești ale vieții sale.

După căderea Constantinopolului (1453) și răspândirea meșterilor bizantini în alte țări ortodoxe, stilul post-bizantin (sec. XV-XVI) a continuat tradiția, dar a integrat și influențe locale. Școala cretană, de pildă, a dezvoltat o tehnică de pictură foarte fină: chipurile sfinților (inclusiv al lui Nicolae) erau modelate prin suprapunerea a numeroase straturi de culoare – de la umbrele verde-oliv ale basei, treptat până la tonuri calde ocru și accente de alb pur pe frunte, nas, pomeți și bărbie, pentru a sugera relief și luminozitate. Acest mod de realizare a carnației, cu nuanțe verzui în umbre și alb strălucitor în punctele de maximă lumină, se regăsește în lucrările marilor iconari ai sec. XV, precum Andreas Ritzos și Angelos Akotantos. Prin comparație, icoanele de tradiție rusă din aceeași perioadă (sec. XV-XVI) tind către o stilizare mai grafică, cu desen conturat și culori adesea mai plate și mai îndrăznețe (roșu aprins, verde închis, ocru), păstrând însă spiritualitatea privirii și proporțiile sfinte moștenite din Bizanț.

În Rusia, secolul al XVII-lea a adus unele influențe occidentale (în special după reformele țarului Petru cel Mare), astfel că unele icoane ale Sf. Nicolae din acea epocă capătă un ușor volumism și elemente decorative baroce. Cu toate acestea, curentul vechilor iconari (staroveri) a perpetuat stilul tradițional până târziu, iar Sf. Nicolae a rămas o prezență centrală în iconografia rusă. O trăsătură specific rusească este popularitatea icoanelor făcătoare de minuni ale sfântului, adesea legate de povestiri locale: pe lângă tipul „Nicolae de Mozhaisk” amintit, mai există icoane celebre precum „Sf. Nicolae de Kazan” sau „Sf. Nicolae Zăräi” (Zaraisk), fiecare cu particularități stilistice minore dar cu mare faimă de miracole.

În arta românească, evoluția icoanelor Sf. Nicolae a urmat două direcții: pe de o parte, pictura bisericească pe zid (frescă) a continuat filonul bizantin, adaptat geniului local (de ex., frescele moldovenești îl reprezintă pe Nicolae cu trăsături blânde și culori luminoase, integrat în sinaxele de ierarhi); pe de altă parte, icoana pe lemn și mai târziu icoana pe sticlă au reflectat stilul popular și influențele vremii. În sec. XVIII-XIX, iconarii români pe sticlă din centre ca Nicula, Șcheii Brașovului, Făgăraș ș.a. au îmbinat canonul tradițional (figura frontală a sfântului, cu atributele episcopale) cu elemente naive și decorative – culori vii, motive florale, inscripții în română cu litere chirilice. Sfântul Nicolae apare în aceste icoane populare adesea alături de scene auxiliare (cum este episodul dăruirii pungilor de aur), integrate ingenuu în compoziție, pentru a transmite și celor simpli povestea vieții sale.

În epoca modernă și contemporană, odată cu renașterea interesului pentru iconografia bizantină autentică, artiștii iconari au revenit la modele tradiționale în reprezentarea Sf. Nicolae, păstrând fizionomia și veșmintele canonice, dar folosind adesea o execuție tehnică foarte migăloasă. Astăzi, icoanele sfântului continuă să se picteze atât în stil neobizantin (respectând întocmai erminiile vechi), cât și într-o notă contemporană, însă mesajul vizual rămâne același: figura venerabilă a ierarhului milostiv, „blând și iubitor” față de oameni, care binecuvântează și ocrotește Biserica lui Hristos.

Tehnici de pictură specifice icoanelor ortodoxe ale Sfântului Nicolae

Icoana ortodoxă, incluzând-o pe cea a Sfântului Nicolae, este realizată prin tehnici tradiționale cu profundă semnificație spirituală. În mod clasic, icoanele pe lemn sunt pictate în tempera cu emulsie de ou pe un suport pregătit migălos. Suportul este de obicei o scândură de lemn (tei, chiparos, brad etc.) bine uscată, acoperită cu unul sau mai multe straturi de grund alb (amestec de ipsos/alabastru cu clei, numit levkas), aplicat peste o fâșie de pânză de in lipită pe lemn. Pe această suprafață netezită se redă desenul icoanei, fie liber, fie cu ajutorul unui șablon (după canonul compozițional stabilit pentru fiecare sfânt). Urmează aplicarea fondului de aur – foiță de aur poleită pe zona de fundal, aureole și detalii decorative, simbol al luminii divine necreate. Apoi se trece la pictarea chipului și veșmintelor, începând „dinspre întuneric spre lumină”: se așterne mai întâi o bază în tonuri închise (de exemplu, un brun-verzui numit sankir pentru piele), peste care se suprapun treptat tonuri mai deschise, în straturi transparente, definind volumele. În cazul feței Sf. Nicolae, iconarii aplicau succesiv nuanțe de brun-roșcat și ocru ca ton de mijloc al pielii, apoi evidențiau lumina cu accente de alb și ocru deschis pe proeminențele frunții, nasului și pomeților. Această tehnică a „stratificării luminii” conferă figurii sfântului un aspect transfigurat, ca și cum lumina interioară a harului îi strălucește pe chip.

Pentru veșminte, se folosesc culori de bază (roșu închis, albastru, verde sau violet, în funcție de tradiție) peste care se adaugă pliurile evidențiate cu linii subțiri de culoare mai deschisă (brâie luminoase) și ornamente aurii (cruci pe omofor, motive geometrice pe felonion etc.). Toate aceste detalii sunt lucrate cu măiestrie, pensula fină și multă răbdare. Ochii sfântului – element central al expresiei – se pictează abia la final, cu linii negre și puncte de lumină albă, dând viață privirii blânde și pătrunzătoare.

În ceea ce privește inscripțiile, icoana ortodoxă folosește de obicei litere chirilice sau grecești pentru a nota numele sfântului. În icoanele Sf. Nicolae, de o parte și de alta a capului apar abreviat numele: Ο ΑΓΙΟC ΝΙΚΟΛΑΟC în grecește sau С(вятой) НИКОЛАЙ în slavonă, adică „Sfântul Nicolae”. Aceste inscripții, de regulă în roșu sau negru, fac parte integrantă din compoziție și sunt trasate cu grijă, respectând convențiile calligrafice.

O categorie aparte o constituie icoanele-mozaic. Deși icoanele portabile se pictează aproape exclusiv în tempera pe lemn, există rare exemple în care tehnica mozaicului a fost utilizată pentru icoane de iconostas. Un caz celebru este icoana Sfântului Nicolae Streidas de la Stavronikita (Athos), lucrată în mozaic montat pe lemn în secolele XIII-XIV. Această tehnică combinată, practic dispărută astăzi, implica încrustarea de mici pietre și bucățele de sticlă colorată (tesserae) în stratul de grund al icoanei de lemn – un procedeu extrem de laborios, folosit mai mult la icoanele mari de procesiune în perioada paleologă. Icoana Streidas (numită astfel după stridiile care s-au prins pe ea cât a stat în mare) înfățișează chipul sfântului în mozaic, având un aspect ușor diferit de pictură: culorile sunt mai strălucitoare, iar contururile mai geometrice. Astfel de exemple arată diversitatea mijloacelor artistice folosite de-a lungul timpului pentru a-l reprezenta pe Sfântul Nicolae, de la frescă și mozaic până la miniatură și gravură.

Nu în ultimul rând, menționăm tehnica picturii pe sticlă, specifică zonei transilvănene din secolele XVIII-XIX. Aici, iconarii populari zugrăveau imaginea sfântului „pe dosul sticlei”, adică în oglindă față de ordinea obișnuită: mai întâi detaliile (chipul, mâinile, contururile), apoi culorile de bază și la final fondul. Această tehnică necesita o planificare atentă, deoarece fiecare strat nou acoperea parțial pe cele anterioare. Pigmenții folosiți erau fie preparați manual (din pământuri și plante), fie acuarele de fabricație occidentală, iar strălucirea sticlei conferă icoanelor un farmec aparte. În cazul Sf. Nicolae pe sticlă, găsim adesea un fond decorativ (vegetal sau arhitectural) aplicat ultimul, care încadrează figura centrală. Culorile vii – roșu, albastru, verde smarald – și desenul sincer, naiv, îi apropie pe privitori de povestea sfântului într-un mod cald și direct.

Indiferent de tehnică – frescă, tempera pe lemn, mozaic sau sticlă – iconarii ortodocși au păstrat cu evlavie chipul canonic al Sfântului Nicolae, transmițând din generație în generație atât meșteșugul, cât și duhul reprezentării sale. Faptul că o icoană a sfântului, pictată acum peste o mie de ani, este încă recognoscibilă și venerată în același fel astăzi arată puterea acestei continuități tehnice și spirituale.

Exemple de icoane celebre și tipologii regionale

Icoane de tradiție bizantină

Printre cele mai vechi și valoroase icoane bizantine ale Sfântului Nicolae se numără cele păstrate la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai (Egipt). Cea din secolul al X-lea, menționată anterior ca cea mai veche icoană a sfântului, are un caracter deosebit: îl reprezintă pe Nicolae în bust, într-o manieră hieratică, având însă – lucru remarcabil – o gliptică (chenar pictat) cu figuri de sfinți și cu Iisus Hristos în partea de sus. Această compoziție îl plasează pe Sfântul Nicolae în centrul „ceatăi sfinților”, evidențiind importanța sa în panteonul ortodox. O altă icoană faimoasă de la Sinai este cea de tip vita (sec. XII-XIII), care, așa cum am descris, conține în jurul portretului central doisprezece scene din viața sa (de la naștere până la înmormântare). Această icoană are o valoare artistică și documentară excepțională, fiind un „mic corpus” hagiografic în imagini.

De asemenea, o categorie de icoane bizantine târzii răspândite în Balcani este cea numită „Sfântul Nicolae în Slavă”, în care sfântul apare așezat pe un tron, înconjurat de îngeri sau de scenele minunilor sale, compoziție influențată poate de reprezentările Judecății de Apoi (unde Hristos stă pe tron înconjurat de sfinți). Un astfel de exemplu provine din Creta secolului al XVI-lea, atribuit școlii lui Andreas Ritzos: icoana îl prezintă pe Nicolae tronând, în veșminte arhierești bogate, binecuvântând cu o mână și ținând Evanghelia cu cealaltă, în timp ce în colțuri apar Hristos și Maica Domnului oferindu-i atributele episcopale. Acest detaliu iconografic – Hristos cu Evanghelia și Fecioara cu omoforul – este extrem de frecvent pe icoanele Sf. Nicolae din tradiția bizantină și post-bizantină. Icoanele grecești și macedo-române din sec. XVII-XVIII păstrează acest tip, adesea adăugând în jurul său și alți sfinți ierarhi (Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Spiridon etc.), subliniind astfel colegialitatea sfinților ierarhi în cult.

Un exemplu inedit de icoană bizantină este cea menționată anterior, de la Stavronikita (Athos) – Sf. Nicolae Streidas, lucrată în mozaic (13×14mm tesserae) pe panou de lemn. Aceasta se remarcă nu doar prin tehnică, ci și prin istoria sa miraculoasă: aruncată în mare de iconoclaști sau pirați (sec. XIV) și recuperată în mod providențial de călugări în 1589, cu o scoică prinsă pe fruntea sfântului. Astăzi această icoană tronează în biserica mănăstirii, fiind cinstită ca făcătoare de minuni și purtată anual în procesiune în jurul mănăstirii. Din punct de vedere iconografic, ea se înscrie în tipicul bizantin (bust frontal al sfântului binecuvântând), dar mozaicul îi conferă un aer arhaic și monumental, amintind de icoanele în mozaic de pe pereții unor biserici precum Sf. Sofia din Constantinopol sau basilica San Marco din Veneția.

Icoane rusești celebre

În iconografia rusă, Sfântul Nicolae ocupă un loc cu totul aparte, fiind considerat patronul întregii Rusii și mijlocitor grabnic ajutător. Încă din Evul Mediu, rușii l-au numit pe Sf. Nicolae „Mirlikii” (de la Myra Lichiei) sau „Nikolai Minunatul”, și au împodobit cu icoana sa atât iconostasele, cât și casele credincioșilor de rând. Una dintre cele mai vechi și renumite icoane rusești este cea realizată în 1294 pentru biserica Sf. Nicolae de pe insula Lipno, lângă Novgorod. Această icoană de mari dimensiuni (aproape 1,84 m înălțime) a fost pictată de iconarul Alexa Petrov, fiind atât de importantă încât cronica Novgorodului a notat evenimentul finalizării ei. Icoana, cunoscută azi ca „Sfântul Nicolae de la Lipno”, se păstrează la Muzeul Kremlinului din Novgorod și este considerată una dintre cele mai valoroase icoane ale Rusiei medievale.

Compozițional, ea îl prezintă pe sfânt bust, în veșminte arhierești bogat decorate, binecuvântând și ținând Evanghelia împodobită cu pietre (tipic artei ruse). În jurul său, pe margini, sunt pictate o serie de medalioane cu sfinți și scene – printre care se disting, ca și în icoanele bizantine, mici reprezentări ale lui Hristos și Maicii Domnului oferindu-i Sf. Nicolae Evanghelia și omoforul (sus, stânga și dreapta). De asemenea, pe marginile laterale sunt înfățișate figuri de sfinți ierarhi și poate episoade din minuni, ceea ce apropie această icoană de conceptul de icoană-viață. Stilistic, icoana de la Lipno poartă amprenta școlii de la Novgorod: fondul auriu luminos, desenul energic, culorile pline (roșu-carmin pentru felon, alb pentru omofor cu cruci negre, detalii cu pastile de aur) și expresia viguroasă a feței.

Multe alte icoane rusești ale Sf. Nicolae au devenit celebre prin minunile lor. „Sfântul Nicolae de Kazan”, o icoană din sec. XVI, a fost venerată în catedrala Adormirii din Kremlinul Moscovei, fiind scoasă în fața poporului în vremuri de molime sau secetă. „Sfântul Nicolae de Mozhaisk”, pomenit anterior, provenea conform tradiției de la orașul Mozhaisk unde sfântul ar fi apărut pe ziduri cu o sabie în mână; această icoană-statui (era un basorelief policrom sculptat în lemn) a servit ca prototip pentru nenumărate icoane și statuete ale sfântului în postura de apărător militar al orașelor. În muzeele Rusiei se păstrează de asemenea icoane numite „Nicolai Zaraiski” (provenită de la Zaraisk), „Nicolai Velikorețki” (adusă în pelerinaj anual pe râul Velikaya) etc., fiecare cu istoria și stilul ei. În general, icoanele rusești pre-moderne se remarcă prin fidelitatea față de canon (aceleași trăsături fizice și veșminte descrise în Erminii), dar și printr-o mare dragoste reflectată în detalii: fețele blânde ale sfântului, uneori înconjurate de un halou argintat în relief (riză metalică); scene miniaturale ale minunilor sale pictate cu finețe; inscripții laudative adăugate pe margini (de tipul troparului „Îndreptar credinței și chip blândeților...” în slavonă). Toate acestea arată rolul special al Sfântului Nicolae în evlavia ortodoxă rusă.

Icoane de tradiție românească

În spațiul românesc, icoanele Sfântului Nicolae reflectă atât moștenirea bizantină, cât și influențele slave și creația populară locală. Una dintre cele mai vechi reprezentări cunoscute la noi este cea din fresca de sec. XIV de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș (ținutul Țării Românești), unde Sf. Nicolae apare alături de alți ierarhi în altar, pictat în stil bizantin paleolog – cu față prelungă, caldă, și veșminte cu detalii fine. În Moldova medievală, Sf. Nicolae a devenit ocrotitor de seamă (gândim la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” din Iași, ctitorie din sec. XV); icoanele pe lemn din această regiune, cum ar fi cele de la Mănăstirea Neamț sau Sucevița (sec. XVI-XVII), îl înfățișează pe sfânt într-un stil post-bizantin cu influențe locale: culori mai deschise, un desen ușor mai liber, dar păstrând compoziția tradițională (bust, binecuvântând, cu Evanghelia). Multe astfel de icoane se găsesc astăzi în colecțiile muzeale (de ex. la Muzeul de Artă al României din București sau la Muzeul de Artă Medievală din Zalău), atestând continuitatea cinstirii Sf. Nicolae.

O mențiune aparte merită icoanele pe sticlă din Transilvania, unde Sf. Nicolae a fost unul dintre cei mai pictați sfinți. În zona Nicula (jud. Cluj) și împrejurimi, iconarii țărani ai sec. XVIII-XIX au realizat numeroase icoane ale sfântului, adaptându-i iconografia la gustul popular: Nicolae este adesea reprezentat frontal, cu mitră (influență catolică târzie) și omofor, ținând o carte și binecuvântând, iar într-un colț al icoanei este zugrăvită scena celor trei fecioare cu tatăl lor, primind pungile cu aur aruncate de sfânt pe fereastră. De asemenea, unele icoane pe sticlă prezintă în registrul de jos trei copii înviind din butoi (minunea învierii pruncilor uciși de măcelar – o legendă occidentală preluată și la noi în mediul sătesc). Coloritul acestor icoane este foarte vesel – fonduri verde crud sau albastru, flori roșii stilizate, stele aurii – iar inscripțiile sunt în limba română cu caractere chirilice, de tipul „Sv. Nicholae”. Prin asemenea creații, Sf. Nicolae a intrat adânc în cultura populară românească, asociat atât cu sărbătoarea de iarnă (Moș Nicolae cel darnic), cât și cu protecția asupra familiei și vitelor (țăranii puneau icoana lui în grajd pentru belșug).

Nu în ultimul rând, icoanele contemporane pictate în România – fie în mănăstiri, fie în ateliere de iconari – continuă să-l reprezinte pe Sfântul Nicolae în stilul tradițional ortodox. Pot fi întâlnite icoane în mozaic modern (de ex. în catedrale noi, Sf. Nicolae apare în mozaic pe iconostas), icoane în frescă (aproape în orice biserică nouă Sf. Nicolae este pictat pe perete, de obicei în absida altarului alături de alți sfinți ierarhi) sau icoane pe lemn lucrate cu materiale contemporane dar respectând iconografia veche. De pildă, la Catedrala Națională din București (inaugurată recent) îl regăsim pe Sf. Nicolae în mozaic monumental în altar, iar la multe biserici parohiale se pictează icoana hramului Sf. Nicolae după modelul clasic (așezată spre venerare la iconostas).

Prin multitudinea și varietatea acestor reprezentări – de la vechile icoane bizantine de la Sinai și până la icoanele pe sticlă ale țărănimii române – Sfântul Nicolae rămâne unul dintre cei mai omniprezenți sfinți în arta și evlavia ortodoxă. Prezența icoanei lui pe catapetesme (în dreapta Mântuitorului, în bisericile cu hramul său, sau chiar în stânga Maicii Domnului, în multe alte biserici) confirmă cinstirea specială de care se bucură. Icoana Sfântului Nicolae este, așadar, o veritabilă „fereastră spre cer” prin care credincioșii de pretutindeni, de-a lungul veacurilor, l-au simțit aproape pe Sfântul ierarh blând, cel grabnic ajutător și făcător de minuni. Prin formă și culoare, iconografia ortodoxă ne transmite neîncetat chipul viu al acestui sfânt drag, inspirând milostenie, credință și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, așa cum Sfântul Nicolae însuși a arătat în viața sa.

Bibliografie și surse: Icoane și fresce prezentate în text; D. Furău – Erminia picturii bizantine (ed. a III-a, 2000); Mihai-S. Aurelian – Sfinții în frescele moldovene (Ed. Mitropoliei Moldovei, 2010); Doxologia.ro – Sf. Ierarh Nicolae în iconografie; CrestinOrtodox.ro – Sf. Nicolae în iconografie; Enciclopedia Wikipedia – Saint Nicholas – Iconography; Icon Museum (Londra) – descrierea icoanei cretane a Sf. Nicolae; Ziarul Lumina – articole hagiografice; St. Nicholas Center – date istorice despre cult ș.a.