Icoana Maica Domnului cu Trei Mâini

Icoana Panaghiei Tricherousa, cunoscută în tradiţia bizantină sub numele de „Maica Domnului cu trei mâini”, îşi află geneza în primele decenii ale secolului al VIII-lea, pe fondul persecuţiilor iconoclaste. Conform istorisirii hagiografice, Sfântului Ioan Damaschin – apărător fervent al cultului icoanelor – i-a fost tăiată mâna dreaptă din porunca califului. După rugăciune stăruitoare în faţa chipului Născătoarei de Dumnezeu, membrul s-a vindecat miraculos, iar teologul a ataşat icoanei o mână votivă din argint, gest care a generat reprezentarea celei de-a treia mâini în compoziţie şi, prin extensie, toponimia Tricherousa.

La sfârşitul secolului al VIII-lea, sfântul a donat icoana Lavrei Sfântului Sava din deşertul Palestinei, unde relicva a fost venerată timp de peste patru secole. În jurul anilor 1217-1230, Arhiepiscopul Sava al Serbiei, aflat în pelerinaj la Locurile Sfinte, a primit icoana ca binecuvântare şi a adus-o în patria sa, transformând-o în simbol dinastic al familiei Nemanjić. După prăbuşirea statului sârb sub ofensiva otomană, spre finele secolului al XIV-lea, icoana a fost adăpostită la Mănăstirea Studeniţa, protejată de obştea locală.

În primele decenii ale secolului al XV-lea, monahii – temători că artefactul ar putea fi profanat – l-au aşezat pe un măgar lăsat liber pe drumurile Balcanilor. Conform cronicilor athonite, animalul a străbătut singur distanţa până la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a murit chiar la poarta incintei, încredinţându-şi „povara” comunităţii sârbe aşezate acolo. Considerând semnul providenţial, călugării n-au mai ales de atunci un egumen titular, ci au înscăunat icoana însăşi drept stareţă a mănăstirii, privilegiu păstrat până astăzi.

Secolele următoare au sporit prestigiul Tricherousei: în 1905, o copie fidelă a însoţit trupele ruse pe frontul războiului ruso-japonez, fiind creditată cu intervenţii miraculoase; la începutul anilor 1990, o altă reproducere a străbătut Serbia şi a fost aşezată solemn în Catedrala Sfântul Sava din Belgrad, unde a devenit rapid obiect de veneraţie naţională.

În prezent, prototipul de la Hilandar continuă să polarizeze pelerinaje, iar atelierele de artă sacră din Grecia, Serbia şi România realizează multiple versiuni destinate cultului privat şi colecţiilor muzeale. Piesa de faţă – executată prin electroformare, cu ferecătură placată cu argint şi înrămată în stejar tonifiat – se înscrie în această linie post-bizantină, condensând într-un format de 21 × 23 cm memoria unui parcurs milenar şi virtuozitatea tehnologiilor metalurgice contemporane. Ea transmite, astfel, nu doar o naraţiune teologică despre mijlocirea Maicii Domnului, ci şi un testament al continuităţii estetice bizantine în arta sacră a secolului XXI.