Icoana Maica Domnului Portărița

Originea Proto­tipului Portăriței se înscrie în epoca iconoclastă târzie (829-842), când, potrivit tradiţiei, o văduvă din Niceea a aruncat icoana Maicii Domnului în mare pentru a o feri de profanare, după ce imaginea fusese rănită cu sabia și izvorâse sânge. Menținută miraculos în poziţie verticală, icoana a plutit spre apus până în dreptul Muntelui Athos, unde a rămas, se spune, vreme de câteva decenii.

În preajma anului 999, cronicile athonite consemnează prezenţa sa la Mănăstirea Iviron. Evenimentul hotărâtor survine însă în Marțea Luminată din jurul anului 1004, când monahul georgian Gabriel Iberul „merge pe ape”, ridică icoana din valuri și o așază în katholikon. Fiindcă imaginea se muta singură deasupra porţii mănăstirii, stareții au înțeles vocaţia ei ocrotitoare și au numit-o Portărița (Πορταΐτισσα), zidind în secolele XI–XII un paraclis special la intrare.

Cultul icoanei a depășit curând granițele Athosului. În 1648, patriarhul Nikon a comandat o copie fidelă pentru Moscova; aceasta a ajuns la 13 octombrie și a devenit făcătoare de minuni, iar în 1669 a fost ridicată Capela „Iverskaia” la Poarta Iberică a Kremlinului. Originalul athonit a primit, în 1819, o impresionantă ferecătură (riza) din aur și argint, lăsând descoperite doar chipurile Maicii și Pruncului, gest ce sublinia atât funcţia protectoare, cât şi fastul liturgic asociat icoanei.

Secolul XX aduce însă încercări: capela moscovită este demolată în 1917, iar icoana – o copie ulterioară – se refugiază în Catedrala Învierii din Sokolniki. Totuşi, veneraţia continuă să se răspândească. Între 1982 şi 1997, o copie aflată la Montreal izvorăşte mir şi parcurge lumea în pelerinaje; o altă reproducere, ajunsă în 2007 în Hawaii, manifestă acelaşi fenomen. În Rusia, după 1995, Capela Iverskaia a fost reconstruită, semn al reînvierii devoţiunii, iar la începutul mileniului al treilea ateliere din Grecia, Rusia şi România au reluat producţia de icoane Portăriţa, combinând fidelitatea canonică cu tehnici moderne.

Exemplarul de faţă aparţine acestei etape contemporane: ferecătura modelată prin electroformare şi placată cu argint reia decorul floral-geometric al perioadei paleologe, chipurile pictate în ulei păstrează căldura cromatică a şcolii cretane, iar rama din stejar tonifiat înscrie piesa în registrul mobilierului bizantin târziu. Astfel, icoana actuală nu este doar o reproducere estetică, ci şi o punte între nevoia de protecţie spirituală a vechilor athoniţi şi sensibilitatea colecţionarului modern, reafirmând continuitatea tradiţiei bizantine în arta sacră din prezent.